Mihai BUDIU
aprilie 1995
Misiunea principală a unui calculator este prelucrarea și stocarea informației. Această propoziție pînă prin anii '70 ar fi fost un grosolan truism, dar astăzi se dovedește incompletă. Din ce în ce mai mult una din sarcinile calculatoarelor este transimisiunea informației. Unele calculatoare nu au alt rol decît acesta. Centralele telefonice digitale nu sunt în realitate decît niște mari calculatoare specializate. Cum se realizează acest lucru? Prin rețelele de calculatoare.
Ce e o rețea de calculatoare? Aparent banală întrebarea se dovedește a nu avea un răspuns prea simplu.
Pentru ca două sau mai multe calculatoare să poate comunica între ele fără obligatorie intervenție umană (adică cineva care să care dischete de la unul la altul) ele trebuie să fie conectate într-un anumit fel, printr-un mediu care să permită transmiterea unor semnale. Cel mai adesea conexiunea se face printr-o sîrmă, semnalul fiind un curent electric. Există însă și alte variante -- fibra de sticlă prin care se transmite lumină (laser), ``eterul'' prin care se propagă undele radio sau chiar un satelit. O sîrmă (vom folosi acest nume generic pentru mediul de legătură) între două calculatoare nu ajunge pentru a le transforma într-o rețea. Ceea ce trebuie este ca un calculator să poată pune într-o oarecare formă informații pe acest mediu iar celălalt (celelalte) calculator să le recepteze, de preferință așa cum le-a trimis primul.
Din păcate nici asta nu rezolvă toate problemele. Mai trebuie căzut de acord și asupra a ce înseamnă fiecare din semnele transmise. Degeaba pui să zicem zero volți ca să transmiți ``1'' cînd celălalt se așteaptă ca asta să însemne ``0''. Ceea ce trebuie este un set (care se dovedește în realitate a fi foarte elaborat) de reguli care să pună de acord participanții (fie ei doi sau mai mulți) asupra a cum se transmite ceva și ce înseamnă ceea ce este transmis. Un astfel de set de reguli se numește protocol.
Vom folosi o comparație din perimetrul activităților omenești pentru a face mai clare felurite aspecte mai complicate ale rețelelor. Este tot din domeniul transmisiunilor de date: poșta. (Plic, hîrtie, timbre, ș.a.m.d). Există o sumedenie de protocoale ascunse în poșta odinară: de exemplu faptul că se folosesc plicuri, timbre, că adresa se scrie într-un anumit loc și într-o anumită formă. Despre aceste reguli au căzut de acord de multă vreme toți cei care se doresc implicați în transmiterea de scrisori. Dacă nu respectați aceste reguli, scrisorile nu vor ajunge la destinație. Cam așa stau lucrurile și cu calculatoarele.
Grosso modo o rețea de calculatoare este formată dintr-un număr de calculatoare conectate între ele printr-un mediu de transmitere a informației și care folosesc un același protocol.
Există însă o mare dificultate: deși există pentru majoritatea țărilor lumii niște reglementări foarte precise pentru poșta scrisă, în domeniul rețelelor de calculatoare concordia este departe de a fi realizată. Există zeci de protocoale diferite, fiecare elaborat de o altă organizație, fiecare avînd propriile sale avantaje și dezavantaje, propria sa arie de răspîndire.
Pe de altă parte un calculator poate să fie simultan conectat la mai multe rețele diferite, în acest caz putînd să acționeze fie ca două calculatoare independente, fiecare pe rețeaua lui, fie ca o ``poartă'' (``gateway'' în engleză) între cele două rețele, permițînd transferul de mesaje de la una la alta. Sperăm să revenim asupra acestor detalii extrem de interesante într-un alt articol. Subiectul ar depăși cu mult ceea ce ne-am propus pentru cel de față.
De aceea există și sute (mii, zeci de mii ?) de rețele de calculatoare distincte. Multe din aceste rețele folosesc protocoale identice, dar nu sunt nicicum legate între ele. Însă și în această privință lucrurile tind să se schimbe.
Cîteva rețele de calculatoare au avut un asemenea succes încît s-au întins, s-au întins (adică s-au legat la ele noi și noi calculatoare tot mai îndepărtate) pînă au făcut ocolul lumii, sau măcar pe-al cîte unui continent.
Multe din rețele au fost inițial mici grupări de calculatoare din vreun laborator al unei universități pentru a se întinde apoi peste continente întregi.
Fiecare astfel de rețea are un nume. Printre cele mai faimoase sunt: Internet, USENET, BitNet. ``Net'' de la coadă este prescurtarea cuvîntului englezesc ``network'' -- ``rețea''. Noi vom vorbi cel mai adesea despre Internet.
Internet este probabil rețeaua cu cele mai vechi rădăcini. Ea a și-a început existența în 1969 printr-un proiect sponsorizat de DARPA -- (Defense Advanced Research Projects Agency = Agenția proiectelor avansate de cercetare pentru apărare a Statelor Unite). Atunci era o rețea experimentală, numită ARPANET, gîndită -- printre altele -- și pentru comunicații militare. Protocoalele folosite au fost concepute pentru a fi foarte robuste, pentru a funcționa chiar și în condiții vitrege (de război). (Acesta este probabil unul dintre motivele longevității acestei rețele). În 1975 rețeaua a devenit operațională și a început să crească.
În 1983 protocolul (sau mai exact o colecție întreagă de protocoale) numită TCP/IP a fost adoptată ca standard și impusă tuturor calculatoarelor care vroiau să comunice prin această rețea. Pe atunci rețeaua era destinată în principal universităților și institutelor de cercetare.
Internet s-a format legînd multe rețele diferite într-una singură și mare. Numele ei vine din ``inter-net'' = ``legătură între rețele'', și ea este o creștere nemăsurată a nucleului inițial ARPANET. Ea reușește să pună de acord o sumedenie de rețele eterogene, care folosesc medii foarte diferite pentru comunicație, impunînd folosirea unor protocoale unice peste cele de ``nivel jos'', care asigură conexiunea fizică (electrică, radio, etc).
Astăzi Internet-ul acoperă America, Europa, Japonia, Africa, Australia, printr-o mare varietate de medii de transmsiune (de la fibră optică și sateliți la legături prin rețeaua telefonică). Are peste 30 de milioane de utilizatori, număr care crește lunar cu 2 milioane! Explozia este în plină desfășurare după căderea cortinei de fier, de cînd toate statele estice și central europene au putut căpăta acces la informație. (Probabil că cifrele mele sunt deja cu mult depășite la data apariției articolului).
Despre Internet se scriu zeci de cărți în fiecare an, și mereu se pot spune mai multe. Numai ce se poate face cu informația accesibilă la distanță este de neînchipuit (baze de date despre orice domeniu, transmiterea de texte, cărți, imagini, sunete, etc.), și în fiecare zi se scornește o nouă aplicație. Sperăm că despre cele mai importante să putem vorbi în alte articole dedicate Internet-ului. Acum o să atacăm un subiect care este foarte important, deși poate mai abstract și arid. Cum arată adresele în Internet ?
Ca să trimit o scrisoare trebuie să spun organizației poștale internaționale cui aș dori să o înmîneze. La fel stau lucrurile și cu calculatoarele: deși poate calculatorul meu este conectat numai la unul, două, acestea sunt conectate la altele, care la rîndul lor, și tot așa pînă în America (sau te miri unde). Internet-ul este organizat în așa fel încît eu nu trebuie să spun pe unde trebuie să călătorească o informație ci numai unde trebuie să ajungă. Este treaba protocoalelor să rezolve sarcina găsirii unui traseu. Pe de altă parte trebuie să pot specifica în mod unic destinația, pentru a nu se ivi confuzii.
Ca să simplificăm puțin discuția mai introducem niște termeni cu iz tehnic.
Orice element de pe rețea care poate fi implicat în transmiterea sau/și recepționarea informației se numește nod. Alegem acest cuvînt pentru englezescul host. De obicei el este un calculator, dar poate fi și altceva -- o imprimantă, un terminal (un aparat care știe doar să afișeze texte și să citească taste).
Fiecare nod are un nume al lui, nu neapărat unic pe glob, așa cum pot exista și doi Popescu Gheorghe (orice asemănare cu personaje reale este pur întîmplătoare). Acest nume este format din litere și cifre, și poate și alte semne, dar este preferabil să conțină numai din acestea. În principiu nu contează dacă numele este scris cu litere mari sau mici, dar iarăși, se recomandă folosirea constantă a unei singure scrieri. Adică pentru un nod numit superstar putem scrie SUPERstar.
Nodurile sunt grupate în domenii, care formează o
ierarhie. Aceasta seamănă destul de tare cu adresa de pe o
scrisoare:
Aceasta este o ierarhie cu vîrful scris în jos, pentru că în Africa există mai multe țări, dar una singură se numește Africa de Sud, în Africa de Sud sunt mai multe orașe, dar unul singur Capetown ș.a.m.d. Cam așa:
AFRICA
/|\ \ \...
/ | \
/ | Egipt
Africa de Sud .....
/|\ \ \....
/ | \ ....
Capetown | Pretoria
/|\ \ ... ... /|\
/ | \ ... \
Str. Splendida ..... Str Oribila
/ | \ \ ... /\ \...
Popescu Gh .... ... Nr 3, Popescu Gheorghe
Cei doi Popescu Gh. din desenul de mai sus nu se confundă pentru că au adrese diferite (în puncte superioare ale ierarhiei).
Exact așa stau lucrurile și cu adresele de pe Internet, doar că nu întotdeauna ierarhia se bazează pe poziția geografică.
Internet-ul este împărțit în domenii. Există un domeniu care este vîrful ierarhiei sîcare se notează cu punct (.). (Acesta ar corespunde pe o scrisoare cuvîntului ``TERRA'' scris după AFRICA -- e un domeniu care le cuprinde pe toate celelalte). El are subdomenii, fiecare cu un nume diferit. Subdomeniile existente ale domeniului punct sunt nu prea numeroase. Există subdomenii pentru instituții din Statele Unite, împărțite după profil:
| Domeniu | Semnificație |
| org | organizații necomerciale |
| edu | organizații educaționale (toate universitățile) |
| com | organizații comerciale |
| mil | organizații militare |
| gov | agenții guvernamentale |
| net | administrarea rețelei |
Pe deasupra există domenii pentru fiecare țară de pe glob. Exemple:
| Domeniu | Țară |
| fr | Franța |
| au | Australia |
| ro | România |
| de | Germania |
| dk | Danemarca |
| jp | Japonia |
Mai departe fiecare domeniu este împărțit (dacă este nevoie) în subdomenii. Fiecare după necesități. De exemplu la noi există (printre altele) subdomeniile
| Subdomenii ale ro | |
| pub | Universitatea Politehnica din București |
| ici | Institutul Central de Informatică |
| sfos | Fundația Soros pentru o Societate Deschisă |
| ... | |
Ca să indic faptul că un domeniu este subdomeniul altuia, scriu subdomeniul, separat cu punct de domeniul de care aparține.
Avem astfel domeniile:
Împărțirea domeniilor continuă tot așa pînă cînd ajungem la domenii prea mici pentru a fi împărțite mai departe. pub.ro de pildă este împărțit în domenii pentru fiecare facultate, după care domeniile rezultate conțin numai calculatoare.
Avem
fiecare cu mai multe calculatoare. În cs.pub.ro există un calculator (host) pe care îl cheamă ulise. Adresa sa completă de Internet este
ulise.cs.pub.ro (sau ulise.cs.pub.ro., cu punct la sfîrșit).
Pe de altă parte nu toate ramurile trebuie să aibă aceeași adîncime: domeniul pub.ro conține mai multe subdomenii, dar și un host numit la rîndul său pub. Adresa sa este: pub.pub.ro.
Să facem un desen recapitulativ
.
/|\ \\ ...
/ | \
com fr ro
.. /|\ /\ /|\ \...
ibm ... ... / | \
/ pub ici sfos
... //|\ .|.. \...
/ | \
PUB cs dsp
/|\ \...
/ | \
ULISE .. APOLLO
(am scris pentru claritate numele de noduri cu majuscule, iar pe cele de domenii cu minuscule).
Deci adresa calculatorului ULISE din domeniul cs al domeniului pub al domeniului ro este
ulise.cs.pub.ro.
Comparați asta cu adresa domnului Popescu de mai sus. Similitudinea este perfectă!
Ar mai fi multe de spus despre adresele de acest fel. Un calculator poate avea mai multe nume simultan; adresele pot fi scrise cîteodată prescurtat (așa cu atunci cînd trimitem o scrisoare în țară nu mai specificăm continentul), cîteodată se poate folosi o adresă de domeniu, fără a specifica vreunul din calculatoarele din interiorul acestuia, ș.a.m.d. Principiile esențiale însă acestea sunt, iar celelalte sunt variațiuni pe o aceeași temă.
O rețea de calculatoare este destinată transferului de informație. Ce e interesant este varietatea uriașă în care se poate prezenta/folosi informația însăși. Există zeci de servicii diferite pe care Internet-ul le face posibile. Cel mai popular este probabil poșta electronică, numită în engleză electronic mail, sau prescurtat e-mail.
Poșta electronică își propune să fie o alternativă la cea scrisă (pe hîrtie) cu toate avantajele (și dezavantajele) transmisiunii printr-un mediu electronic. În principiu folosind e-mail poți trimite un text de la o persoană la o alta, cu condiția ca amîndouă să aibă acces imediat la cîte un host.
Obiceiul este din vremuri străvechi ca un calculator să fie utilizat în comun de mai multe persoane (cele personale puternice sunt o invenție relativ recentă). Din această cauză atunci cînd destinația este o persoană (un utilizator al unui calculator) trebuie specificat pe lînga adresa calculatorului și destinatarul. De obicei utilizatorii unui calculator sunt identificați de acesta printr-un nume (unic pentru un sistem dat), care le-a fost atribuit de persoana care administrează acel calculator. Acest nume, numit cîteodată ``user name'' (nume de utilizator) sau ``login name'' (numele cu care mă prezint calculatorului) trebuie să fie cunoscut de trimițătorul unei scrisori. De obicei el sugerează numele real al persoanei, fiind însă mai scurt (uzual între 6 și 8 caractere). Dacă pentru adrese scrierea cu majuscule sau minuscule nu contează, numele utilizatorului trebuie scris întotdeauna în același fel.
Pentru exemplificare să presupunem că domnul Popescu Gheorghe are ``cont'' pe un calculator (este utilizator al unui calculator) numit ``bigpc'', în domeniul cs.uct.sa. Fie pgheo numele său de utilizator. Atunci adresa sa de e-mail se scrie astfel:
pgheo@bigpc.cs.uct.sa
Cu alte cuvinte ea este în ordine formată din:
Cîmpurile 3-4 formează de fapt adresa de Internet a nodului pe care pgheo are un cont. Simplu ca bună ziua! (În orice caz mult mai simplu decît adresa de pe plic!).
(În caz că nu cunoașteți numele de utilizator al unei persoane, ci doar adresa unde are un cont, puteți -- adesea -- afla prin felurite mijloace numele de login. În cazuri fericite, dacă aveți destulă răbdare puteți afla chiar și adresa, cînd ea vă este necunoscută. Aceasta se face cu ajutorul unor alte programe despre care sperăm să vorbim vreodată.)
Știu cui vreau să trimit. Sper că știu ce vreau să scriu. Acum mai trebuie să aflu cum.
În această privință lucrurile se diversifică foarte tare. În funcție de sistemul de operare pe care îl folosește calculatorul dumneavoastră puteți avea foarte multe metode pentru a trimite o scrisoare electronică. Această sarcină cade întotdeauna în cîrca unui program specializat, care adesea pe lînga trimiterea poștei vă permite să citiți mesajele trimise, să compuneți unele noi (deci contine un editor de texte), să catalogați mesajele primite, să le puneți la păstrare, să le re-trimiteți și să le răspundeți, și cîte și mai cîte.
Tocmai datorită acestei diversități nu există o soluție universală. Acest articol va descrie o posibilitate, cea mai simplă și mai răspîndită probabil, dar nu neapărat cea care vă este cel mai la-ndemînă. De exemplu pentru sistemul de operare UNIX (sau rudele sale) există de obicei următoarele programe pentru manipulat poșta electronică:
| mail (sau Mail) |
| mailx |
| elm |
| pine |
| emacs (în modul mail/rmail) |
| mailtool |
| mime |
| mh |
Unele sunt prietenoase (pentru cei care știu engleza tehnică a calculatoarelor), altele sunt criptice, unele sunt elegante în prezentare, altele sunt sobre, fiecăruia după gust și puteri.
Din păcate nu putem descrie pe fiecare (și nici asta s-ar putea să nu vă ajute dacă aveți un altul). Vom lua pe cel mai simplu -- probabil -- și anume mail (sau mailx -- seamănă). De asemenea recomandăm începătorilor elm, care e mai prietenos.
Programul mail se poate folosi atît pentru a citi poșta primită cît și pentru a trimite cuiva scrisori. Vom exemplifica ambele utilizări. Pentru a avea ce să citesc îmi voi trimite singur o scrisoare, pe care apoi o voi citi.
Pentru a trimite o scrisoare tastez mail (cu litere mici!) urmat de un spațiu, urmat de numele utilizatorului căruia vreau să-i scriu. Dacă utilizatorul este pe aproape pot specifica adresa incomplet. Cel mai sigur este însă să o scriu în întregime. Numele meu de utilizator pot să-l aflu în UNIX cu comanda whoami (cine sunt eu). Iată o posibilă interacțiune cu terminalul calculatorului ($ este promptul):
$ whoami bmihai $ mail bmihai
(Am aflat cine sunt eu, și acum îmi trimit o scrisoare. Adresa este incompletă: am specificat numai numele utilizatorului, nu și calculatorul și domeniul. Implicit este vorba de o persoană de pe aceeași mașină. Acum sunt rugat sa scriu un titlu pentru scrisoare:)
$ mail bmihai Subject: Scrisoare de test CC:
(Am ales titlul ``Scrisoare de test''. Acum sunt întrebat cui vreau să-i trimit copii cc = carbon copy = copie la indigo. Apăs pe ENTER, indicînd că nimănui).
CC:
Acum pot începe să scriu orice. Editorul pe care îl folosesc poate fi ales, dar cel implicit folosit nu este foarte prietenos. De exemplu nu pot folosi săgețile ca să corectez. De asemenea o linie introdusă și terminată cu ENTER nu mai poate fi modificată. Contactați administratorul dumneavoastră pentru a putea să folosiți editorul dumneavoastră preferat. Termin de scris scrisoarea scriind în prima coloană fie un punct fie tastînd control-D (două taste simultan).
CC: Draga mihai, iti trimit o scrisoare ca sa vad cum merge posta. . EOT
Ei, cam asta a fost tot. EOT a scris calculatorul, pentru End of Text - sfîrșit de text. Scrisoarea acum s-a dus. Acum nimic nu mai poate fi făcut pentru a o opri: s-a dus pe rețea. În realitate această scrisoare nu merge prea departe, avînd destinatarul pe același calculator. De aceea în curînd voi fi probabil avertizat cu un mesaj:
$ You have new mail! $
Editorul (programul care îmi permite să scriu scrisoarea)
lui mail este el însuși destul de inteligent, permițîndu-mi să
fac unele prelucrări asupra textului scrisorii. Dacă tastați
semnul ~ la începutul unei linii în timp ce scrieți
scrisoarea, atunci mail se așteaptă să urmeze o comandă specială.
Exemple de comenzi ale editorului:
~p |
arată-mi ce am scris pînă acum |
~q |
renunță la acest mesaj |
~rfisier |
citește fișierul indicat și bagă-l în acest mesaj |
~ssubiect |
schimbă subiectul scrisorii cu cel indicat |
~wfisier |
scrie scrisoarea în fișierul indicat |
Ca să citesc o scrisoare este și mai simplu. Ajunge să tastez mail și o listă a tuturor scrisorilor primite în ultima vreme îmi este arătată. Fiecare este descrisă (de obicei) prin:
Ceva de genul:
>N 1 mihaib Mon Apr 3 20:40 10/276 "Scrisoare de test"
Asta înseamnă că am primit de la mihaib (tot eu) o scrisoare trimisă pe 3 aprilie, cu subiectul indicat. Scrisoarea are 10 linii și 276 de caractere. Acum mail îmi oferă o sumedenie de comenzi pe care le pot invoca tastînd ceva urmat de ENTER la promptul nou apărut. O listă și o scurtă descriere a fiecărei comenzi se poate obține prin apăsarea ``?'' - semnului de întrebare. Comenzile se pot introduce și prescurtat, doar prin cîteva litere. Nu toate programele mail au aceleași variante de comenzi, așa că vom vedea cum lucrează doar cele mai comune. Programul mail ne arată că așteaptă ceva de la noi prin semnul ``SPMamp;'' (promptul său).
Una dintre posibilități este de a tastă ``p'' și un număr de scrisoare. Atunci acea scrisoare devine cea curentă, iar conținutul ei ne este arătat pe ecran. (p = ``print'' = scrie).
& p 1 Message: 1 From mihaib Mon Apr 3 20:40:50 1995 Return-Path: <mihaib> Date: Mon, 3 Apr 1995 20:41:00 To: <mihaib> Mihai Budiu Subject: Mesaj de test Message-ID: <mail.3.89.9504100959.B625-g70000@lbi.lbi.sfos.ro> Draga mihai, iti trimit o scrisoare ca sa vad cum merge posta. &
Asta este exact scrisoarea pe care am trimis-o. De fapt ceva mai mult. Ea are acum două părți: un antet (``header'' pe engleză) despărțit de restul scrisorii printr-o linie liberă. Antetul poate fi destul de stufos. El indică multe lucruri, printre care: trimițătorul, data trimiterii, data recepției, traseul urmat de scrisoare, subiectul, cui au fost trimise copii, etc.
Programul mail este foarte versatil, permițîndu-mi o sumedenie de operații cu scrisori. Acestea lucrează de obicei pe scrisoarea curentă, indicată prin semnul > de către mail. Niște exemple comune:
Acum că am primit o scrisoare pot de exemplu să o pun
într-un fișier pe disc. Asta se face răspunzînd la promptul & cu
comanda s <nume fisier>. Scrisoarea este adăugată la
sfîrșitul acelui fișier, cu tot cu antet. (s = save =
``salvează'').
Dacă tocmai am citit o scrisoare pot să o șterg definitiv cu comanda ``d'' (d = delete = șterge). Ea va fi marcată pe listă titlurilor cu ``D'' și va fi ștearsă după ce termin de lucrat cu mail.
O scrisoare poate fi ``des-ștearsă'' tastînd ``u'' (u = undelete = des-șterge).
Dacă în timp ce citesc scrisori mi se face poftă să scriu cuiva (de exemplu pentru a-i răspunde) pot tasta comanda ``m'' urmată de adresa destinatarului și apoi ca de obicei de corpul scrisorii. (m = mail = scrisorește).
Pot revedea lista scrisorilor primite prin comanda ``h''. (h = headers).
Pot răspunde scrisorii curente cu ``r'' (reply = răspunde).
În fine, cînd m-am săturat pot termina lucrul cu mail prin comanda ``q'' (q = quit = gata).
Multe din comenzile anterioare pot fi urmate de un număr de ordine, caz în care ele acționează asupra scrisorii indicate. Sunt admise sîintervale de numere, scriind cele două capete separate prin liniuța minus. (De exemplu
& d 3-20
este o comandă care șterge scrisorile 3-20).
Rezumat al unor comenzi ale programului mail:
| h | lista scrisorilor |
| p | arată scrisori |
| m | scriu cuiva |
| d | șterge scrisori |
| u | de-șterge scrisori |
| s | salvează scrisori |
| r | răspunde la scrisoare |
| q | termina de lucrat cu mail |
| + | mesajul următor devine curent |
| - | mesajul anterior |
| număr | mesajul cu numărul indicat |
| ? | un scurt sumar al comenzilor |
Scrisorile pe care eu le primesc mă așteaptă cuminți în ceea ce se numește ``cutia mea poștală''. Aceasta este de fapt un fișier ordinar pe disc, dar la care pot avea acces numai eu (nu și alți utilizatori de pe aceeași mașină) -- deh, secretul corespondenței. Cutia aceasta este citită de fiecare dată cînd eu pornesc programul mail fără alte argumente. (Se poate aranja ca mail să folosească alt fișier pentru cutia poștală decît cel obișnuit, de exemplu unul în care am salvat scrisorile altă dată cu comanda ``s''. Asta se face invocînd mail astfel
$ mail -f cutia_noua
După cum vedeți lucrurile nu sunt foarte simple, dar în nici un caz ezoterice.
Pentru a ști mai mult și mai în detaliu despre programele pe care le folosiți pentru a scrie scrisori aveți mai multe variante. Dacă ați cumpărat programele ele trebuie să aibă documentații însoțitoare. Dacă lucrați pe o mașină UNIX probabil că știți deja să folosiți manualul interactiv man. Tastați man mail și veți afla mai multe lucruri. Vorbiți și cu administratorul de sistem, sau cu o persoană mai experimentată.
Problema cea mare este varietatea enormă de posibilități. Programe pentru transmis poștă electronică apar în fiecare zi, din ce în ce mai complexe și mai exotice. Probabil că o carte ar fi necesară pentru a acoperi acest subiect în detaliu (dacă există cineva care să cunoască toate posibilitățile!)
Pe Internet în principiu poșta electronică este fiabilă. Asta înseamnă că în prezența unor condiții oricît de vitrege (căderi de tensiune, întreruperi ale rețelei, etc.) o scrisoare nu se poate pierde. Acest lucru este adevărat mai ales dacă calculatoarele participante la trafic sunt corect configurate de administratorii lor (ceea ce nu este intotdeauna adevărat...). De aceea o scrisoare care nu poate atinge destinatarul încearcă cîtva timp după care se întoarce la trimițător.
Scrisorile acestea revin trimise de ``oficiul poștal'': trimițătorul lor este indicat ``Mailer daemon''. Nu este o creatură malefică ci un program care se execută pe fiecare mașină ce poate manipula poștă. Numele de ``daemon'' este în UNIX asociat tuturor programelor care lucrează ``în umbră''. În antetul scrisorii returnate puteți găsi informații despre motivele care au făcut scrisoarea de netrimis: adresant necunoscut, rețeaua întreruptă, etc.
Cele mai comune motive sunt:
După cum am spus există foarte multe rețele diferite de calculatoare. Dacă persoana căreia vreți să-i trimiteți nu are un calculator conectat direct la Internet, este totuși adesea posibil să fie adresantul unor scrisori, insă adresarea se schimbă. Nu există o regulă: fiecare rețea își identifică altfel utilizatorii. Dacă scrisoarea trebuie să traverseze mai multe rețele diferite s-ar putea să fie nevoie să indicați traseul precis pe care trebuie să-l urmeze.
În acest caz fie obțineți de la acea persoană adresa, fie contactați un specialist. Un loc bun de pornire este chiar administratorul dumneavoastră de sistem.
Poșta electronică este rapidă. (Cîteva minute pînă în celălalt capăt al lumii). Poșta electronică este fiabilă. Poșta electronică este din ce în ce mai accesibilă. Poșta electronică este -- pentru majoritatea utilizatorilor -- foarte ieftină (vom vorbi poate odată despre cum se plătește comunicația în Internet). Poșta electronică este simplu de folosit. (Nu foarte, dar încercînd veți vedea că totuși așa e).
Poșta electronică este mare lucru!